Malta. Jurnalul suveicii calatoare

Undeva, intr-o pagina din “Povestea vietii mele”, Regina Maria aminteste de Grota Albastra… Puteam noi – eu si suveica Mamei Ruta din Mandra Fagarasilor – sa ocolim acest splendid loc al iubitei sale Malta? Cu siguranta, nu! Doar ne-am propus sa vedem tot ce e mai frumos pe insula asta din mijlocul Mediteranei si sa acceptam orice provocare. Vom explora Grota Albastra si de pe inaltimi, cu binoclul, si de pe mare, apropiindu-se de ea cu o barcuta malteza de agrement, viu colorata… Nu ne este frica de apa, nici mie, nici suveicii – pana la urma, e o sora mai mica a barcilor, a plutelor si-a vapoarelor, si ca orice bucatica de lemn care se respecta are… instinctul de a pluti (la nevoie)… Si-apoi va vom povesti tot, ca sa va dam ghes de vacanta. Vacanta in Malta, fireste! Citeste mai mult pe Vacantierul. Citeste si aici si aici

Vacanţă în Thassos: un prânz la Neromulos

Ajungem în Thassos la un început de septembrie. Urcăm prin livezile de măslini, urmărind în stânga şi-n dreapta indicatoarele turistice către situri arheologice care adăpostesc ferme antice ori vechi mori de ulei. Şi, după ce trecem de bătrânul şi pitorescul sat Theologos (introdus de Ministerul Culturii din Grecia, integral, pe o listă a monumentelor arhitectonice de patrimoniu), tăiem un colţ dintr-o pădure de platani spre a ajunge, în sfârşit, la destinaţia noastră: o tavernă liniştită, lângă care susură un izvor. Acolo ne aşteaptă Melina şi Vasilis Stamos, doi tineri thassioţi care vor să ne impărtăşească proiectul lor. Suntem la “Neromulos” (sau “Moara de apă”; deşi turiştii o ştiu mai mult după numele său englezesc: “Watermill”), lângă izvorul Sfântului Vasile. Pe insula Thassos, cele mai multe dintre sursele de apă au o legendă, căci au apărut datorită unei minuni. Majoritatea sunt înfăptuite de Arhanghelul Mihail. Dar aceasta de aici a fost făcută de Sfântul Vasile, într-o zi de început de an. Mai multe nu ştiu să ne desluşească Melina şi Vasilis, căci legendele, aici, în Thassos, sunt tot atât de multe câte boabe de nisip pe plaja însorită. Nu ţi-ar ajunge o vacanţă întreagă să le afli… Citeste mai mult pe Vacantierul.

Vacanţă în Thassos: Legendele Sfântului Atanasie cel Mare

Păstrătorul cheii de la Biserica Sf. Atanasie din Kastro e Kosta Makedos, al cărui neam se trage din Alexandru cel Mare şi moşteneşte, din tată în fiu, cifrul sofisticatului sistem de blocare a uşii principale. Pe insula greacească Thassos există un loc de unde poţi privi liniştit Athosul, călătorind, peste Marea Egee, doar prin fascinaţia şi puterea gândului. Acesta e orăşelul Limenaria, pe care l-aş numi „fereastra unei mitologii privind către altă mitologie”. În Evul Mediu, Limenaria nu exista pe hartă şi primii săi locuitori par a fi fost minerii germani de la „Spiedel”; ei au început să sape măruntaiele pământului roşiatic chemând în ajutor oamenii de dincolo de criniera muntoasă, de la Kastro. Dacă vrei să pătrunzi secretul insulei, urcă drumul şerpuind printre măslini până la Kastro, unde thassioţii au trăit, sute de ani, în izolare, de frica piraţilor, aşteptând ca lumea modernă să-i cheme pe ţărm ca să ridice alte sate turistice. Kastro e situat în vârful plat al unui munte, pe care azi stau înfipte ruinele cetăţii genovezului Jacob Gatelluzzi, stapân cândva peste Thassos şi Lesbos, ruine din care s-a rezidit, zice-se, cu sute de ani în urmă, biserica-monument a Sfântului Atanasie. Din locul său, biserica priveşte spre Athos, unde, în secolul al X-lea, sfântul ridica, cu mâinile sale, prima lavră a călugărilor ortodocşi din Muntele Sfânt. Pustiu, în restul anului, Kastro se-nsufleţeşte, pe 18 ianuarie, de hramul sfântului, când oamenii urcă la praznic. Trei zile, biserica devine o neîncăpătoare trapeză: mâncărurile („coulbani”) se aşază pe masa comună, iar naosul se umple de cântece vesele. Legenda spune că, pe 18 ianuarie, la Kastro, nimeni nu se îmbolnăveşte şi nimeni nu suferă vreun accident. Cel mult, acei care nu cred rămân zăvorâţi în biserică. Poate chiar Sf. Atanasie îi încuie căci, nu de puţine ori, Kosta, păstrătorul cheii, a trebuit să intervină spre a scoate din încurcătură vreun rătăcit. Citeste mai mult pe Vacantierul.

Lyon, capitala mondială a gastronomiei

Lyonul îşi dispută supremaţia gastronomică, în Franţa, „luptând” de la egal la egal cu Parisul – şi nu de azi, de ieri, ci de vreo trei sute de ani. Brillat-Sa­varin, supranumit şi „Prinţul Gastronomilor”, obişnuia să spună: „La cuisine?... Ca c’est quand les choses ont le goût de ce qu’elles sont”. Iar la Lyon mâncărurile au exact gustul acela clamat de Savarin. E şi motivul pentru care cei mai fini gurmeţi ai lumii au proclamat Lyon capitala gastronomiei mondiale. Cu mult înainte să fi apărut în scena festivalurilor şi competiţiilor gastronomice SIRHA, Campionatul mondial de cate-ring şi Bocuse d’Or. Cu mult înainte ca însuşi Paul Bocuse să se fi născut şi cât încă atât de faimosul Auberge du Pont de Collonges era doar un han de răs­cruce, ţinut de o familie de francezi cu ştiinţa fierberii bu­catelor.
Nu vreau însă să vorbim despre marea sărbătoare gastronomică în curs de desfăşurare, în aceste zile, la Lyon (deşi o echipă românească a intrat deja în competiţia internaţională de catering, iar maestrul bucătar Nicolae Nejloveanu a reprezentat ţara noastră în juriul concursului)... Vă propun să ne întoarcem cu câteva decenii în urmă, când, în ciuda faimei sale, Lyonul nu-şi părăsise farmecul provincial, iar orice călător prin urbe putea să se aşeze la masă, într-un han, şi să ceară mâncăruri specifice locului: un consomeu cu măduvioară de vită ori o supă cu afumătură de iepure, o supă cu ouă sau o supă cremă de orz cu unt frecat cu măcriş.
Nu ar fi lipsit de pe masă „les andouilles de Charlieu” (un fel de caltaboşi mai soft, în manieră lioneză), nici un jambon cu nuci ori celebrul cârnăcior de Lyon. Păstrăvul şi crapul, peştii mărunţi de apă dulce, picioruşele de broască, toate vieţuitoarele acvatice găsesc în cetatea lui Bocuse zeci de maniere de preparare: la frigare, în unt de raci, cu smântână, brezate, cu ceapă şi ierburi aromatice... În ce priveşte carnea de vită, poţi să umpli un capitol întreg dintr-o carte de bucate cu lista specifică locului: sote de vită lionez, dobă de vită cu Beaujolais, grătar de carne de vită marinată, file de vită la tigaie, cu sote de cartofi, cotlete de vită în manieră lioneză, cu anşoa, urechi de vită umplute, jigou de vită brezat (timp de 7 ore), purcel de lapte în manieră lioneză....

Şi putem continua aşa cu preparatele din carne de pasăre sau de vânat, fără a uita însă legumele, lionezii îndrăgind anghinarea, ciupercile – zbârciogii, mai ales – dar şi ceapa. Dacă bucătăria pariziană are eşalota (haşme), iar cea provensală usturoiul, în gastronomia lioneză ceapa are un rol important, îndulcind practic gustul bucatelor.
La capitolul brânzeturi, Lyonul a dat Franţei o va­rietate de brânză albă – la cervelle de Canut –, ca şi o serie de preparate precum brânza de capră cu Beaujolais şi smântână ori brânzeturi proaspete frecate cu ceapă verde. Ne-am duce mai departe, către patiseria, şocolateria şi cofetăria lioneză, dar promitem să o facem pe îndelete altădată, când vom trata şi locul vinului în această gastronomie de prim rang nu doar în Franţa, ci în întreaga lume. Preferăm să vă dăm de această dată o reţetă tradiţională: poularde demi-deuil (pularda nu este nimic altceva decât o găină de ţară, îndopată). Se ia o pasăre frumoasă, tânără, de un kilogram şi jumătate.
Se jumuleşte, se pârleşte, se curăţă de măruntaie şi se deslipeşte uşor pielea de car­ne, introducându-se în acest spaţiu lamele de tru­fă, câte trei la fiecare picior şi patru lamele de tru­fă sub pielea pieptului. Se bridează (se înfăşoară) găina cu fâşii de şunculiţă afumată, se stropeşte cu lămâie şi se dă la cuptor, timp de 45 de minute, într-o baie de supă concentrată de pasăre, cu legume alături. Se serveşte cu cartofi gătiţi englezeşte... Cum spunea şi Savarin, mâncărurile bune sunt cele în care regăseşti gustul ingredientelor.

În Jurnalul Naţional, Jurnalul de Duminică din 21 ianuarie 2011

Câteva adevăruri despre alimentaţie

În ultimii ani, obezitatea, diabetul, bolile cardio-vasculare sau alte probleme cauzate de o alimentaţie greşită au fost vedetele în mass-media. Nu numai că aspectul fizic se deteriorează, dar mâncarea nesănătoasă duce şi la probleme grave de sănătate ce pot avea ca rezultat chiar moartea.
Peste tot în ziare, reviste, la televizor vedem din ce în ce mai des sfaturi despre cum să avem un stil de viaţă cât mai sănătos şi o alimentaţie cât mai corectă. Din această cauză, cerinţa pentru alimente cu conţinut scăzut de calorii şi zahăr a crescut, iar companiile se aliniază cererii cu o ofertă pe măsură: fel de fel de produse din categoriile low-fat şi diet. Şi toate numai bune pentru sănătatea noastră. Oare?
Conform unui studiu american, se pare că deşi ne străduim din răsputeri să slăbim şi să avem o dietă echilibrată, numărul de calorii consumat a crescut cu 7 până la 18 procente în ultimii 30 de ani. De unde toate aceste calorii? Din mâncare. Din noile produse menite să ne îmbunătăţească viaţa, marea majoritate sunt doar un amestec de chimicale pe care nu bucătarii îl supervizează, ci tehnicienii de laborator. Unde se află totuşi adevărul?

Un hamburger de vită?
Una dintre mâncărurile cele mai populare atunci când eşti pe grabă este hamburgerul de la fast-food. Delicios, nu-i vorbă, dar ştiţi ce conţine, de cele mai multe ori? Nu vă speriaţi, e carne. Dar poate nu carnea pe care v-o imaginaţi. Marea majoritate a burgerilor din marile lanţuri de fast-food cuprind părţi ale animalelor care de obicei intră în componenţa mâncării pentru animalele de companie, de exemplu, sau uleiuri. Adică acele părţi pe care le aruncaţi de obicei când gătiţi acasă. Capul, pielea, oasele, zgârciurile, toate sunt pasate şi apoi curăţate suficient pentru a putea fi comestibile. Şi încă asta nu e partea cea mai rea. Produsul cu care se curăţă această pastă este un compozit puternic din amoniac, care ar putea fosrte bine fi folosit la curăţat cada. Aşa că dacă aveţi poftă de un burger suculent şi delicios, pur si simplu luaţi o bucată de carne de vită, tocaţi-o şi apoi faceţi un burger gustos şi cu mult mai multe puţine calorii decât unul "low-fat” din fast-food-uri.

Iaurt şi fructe
Iaurtul conţine proteine necesare vieţii de zi cu zi, iar fructele sunt un izvor de vitamine indispensabil. Aşa că pesoanele care au integrat aceste două produse în dieta lor au făcut cu siguranţă o alegere corectă. Dar ca să fim bine înţeleşi, vorbim de iaurt şi fructe. Însemnând două produse diferite. Cine a crezut că dacă a cumpărat iaurt cu fructe a reuşit să îmbine câştigurile amândurora s-a înşelat amarnic, pentru că deşi iaurtul ar putea să aducă un aport minim de proteine, conţinutul de zahăr atinge nivele inimaginabile. Fructele înoată într-un sirop dulce, ce conţine nu numai zahăr, ci şi îndulcitori sau fructoză, care, dacă verificaţi lista de ingrediente, pot apărea chiar înaintea fructului în sine. Dacă vreţi cu adevărat un iaurt cu fructe, cel mai simplu şi sănătos este să vă faceţi unul acasă. Cumpăraţi un iaurt gras (cel cu 0% grăsime are şi 0% proteine) şi puneţi în el fructele preferate. Apoi trebuie doar să-l aşezaţi în frigider şi să mâncaţi de câte ori aveţi poftă.

Unde are puiul şuncă?
Văd mereu în magazine şuncă de pui. Şi mereu mă întreb, unde are puiul şuncă? Desigur, nu e vorba de şunca aceea adevărată pe care o mănâncă românul cu ceapă. Ci de una mai scăzută în grăsimi, fără pic de colesterol, făcută numai din piept de pui. Sau cel puţin aşa mi s-a spus. Eu vă recomand însă să rămâneţi la porc. Deşi conţinutul de calorii poate fi puţin mai mic, şunca de pui conţine, pe lângă carne, o listă întreagă de aditivi suspecţi care în nici un caz nu-i cresc valoarea nutritivă. În plus, conţinutul de sodiu din acest produs este mult mai mare decât în orice carne de porc grasă, făcând din asta o problemă mai mare pentru tensiunea sângelui decât tradiţionala şuncă. Aşa că mai bine cumpăraţi o bucată sănătoasă de carne de porc cu şuncă, că tot e iarnă, şi mai puneţi şi un vin fiert pe lângă ea.

UN articol de Magda Cristina Ursache, în Jurnalul Naţional, ediţia on line, 24 ianuarie 2011